Intr-o seară de iunie, în urmă cu mulți ani, aveam vreo șapte opt ani, fiind la Maglavit în vacanța de vară, la bunici, după ce am cules lubenițele din bostan, am încărcat un car de boi cu tot ceea ce “rupsesem” și am luat-o ușor spre deal, spre sat. Era o seară frumoasă, caldă, iar drumul nostru mergea de lângă Dunăre și Mânăstirea de la Maglavit prin pădure, după care trebuia să urcăm un deal nisipos, “Hunia Cailor”, așa i se spunea. Era prima dată când duceam lubenițele cu carul cu boi, nu mai știu de ce: nu găsisem tractor, remorcă, cert este că boii au luat-o ușor, spre pădure. Eram fascinat de imaginea boilor care trăgeau, la pas, un car plin de lubenițe. “- O să poată urca dealul?” “- O să poată! Urcăm pe ‘Unia Cailor, e mai blândă” (mai lină) Hunia Cailor avea două părți: una mai lină, la început, unde drumul făcea o buclă largă, iar a doua parte, spre vârf, mai abruptă. O urcasem de sute de ori deja, era drumul meu la bostan de mic, de când mă duseseră bunicii prima dată, in urmă cu trei/patru ani. Când au început urcușul, boii s-au opintit și au început să tragă cu putere. Roțile carului se afundau în nisipul moale, iar greutatea parcă creștea cu fiecare metru. Au urcat până la jumătatea Huniei, de unde începea mai abrupt, s-au opintit, și, deodată, s-au oprit. Bunicul meu nu lovea animalele, vorbea cu ele. le-a “indemnat”, a spus boilor pe nume, a vorbit și cu cel de “cea” și cu-al de “hăis”, nimic. Boii nu s-au clintit. Suflau cu putere pe nările lor mari, au mai făcut un pas, și iar s-au oprit. “- Greutatea e prea mare, e clar, am zis eu. Hai să dăm jos din lubenițe” “- Mai stăm un pic, o să-i ajutăm, pune tu pana” Nu eram decât eu și bunicul, care atunci era om în toată puterea vârstei. “-Când vezi că “îngenează”, pui pana.” S-a pus la spatele carului și a strigat pe nume pe unul din ei-nu mai știu cum se numeau: “- Hai!” Carul s-a mișcat ușor, cu boii trăgând cu toată forța lor și cu bunicul care, cu un umăr, împingea din spate. Am făcut câțiva metri și boii au îngenat, am pus pana și am așteptat preț de minute bune. “- Hai!” a strigat din nou bunicul împingând și el carul de la spate. Am pus și eu umărul, cu toate că nu avea nici un efect, din solidaritate. Iar ne-am oprit după trei metri. - Treci în față la boi, și ajută/i, pun eu pana, mi-a zis bunicul. Habar nu aveam ce să fac, dar m-am dus. “- Hai!” Atunci am văzut, la lumina lunii: Ochii lor blânzi, aproape lăcrimând, opinteala efortului enorm pe care îl făceau.

In lumina lunii, în pădure, un om și un bâzdâc de copil, alături de doi boi de povară, trăgând la deal un car de lubenițe. Eram totuna, noi, boii, carul, lumina lunii, stelele, pădurea, dealul, iar deasupra, prietenul meu Dumnezeu. Am mai scris odată, bostanul fiind lângă mânăstirea Maglavit, cum eu îl păzeam doar cu Azorică, mă împrietenisem cu Dumnezeu, care odată, demult, coborâse pe pământ, doar acolo, la Maglavit. Câte doi/ trei metri, atât înaintam. Târziu în noapte, am reușit. Nu mai aveam mult până acasă. Eram nădușiți, cămăsile erau totuna cu pielea, boii erau plini de spume, dar reușiserăm. Bunicul a venit la ei, le-a spus pe nume și i-a mângîiat, pe fiecare în parte. Intr-un fel imi părea rău că se terminase. Atât de emoționantă a fost acea echipă, un bărbat, un copil, doi boi și prietenul meu Dumnezeu care nu ne lăsase la greu, era ca o vrajă care se destrăma. Niciodată nu am mai trăit o asemenea mare simbioză între om și ființele care-l înconjoară. Eram totuna…Eu, Bunicul, boul de “Hăis” și cel de “Cea” hunia care nu se mai termina, roțile carului infipte in nisipul de Dunăre și Dumnezeu, prietenul meu, care nu ne-a lăsat la greu.

…Mai avem de urcat pe drumul greu al pătimirii, până o să ajungem la liman. E foarte greu acum, pentru că ființa noastră, ca popor, este pusă în pericol. Vom reuși să urcăm dealul, sau asta a fost? Doar de noi depinde…