Pe timpul comunismului era un singur lucru care mă durea cu o durere aproape fizică: Tot timpul trebuia să spui ce spunea partidul. Lipsa Libertății, în primul rând lipsa libertății de a spune ce gândești. Nimeni nu mai avea voie să gândească cu voce tare, iar la un moment dat oamenii au renunțat să mai gândească. Aveau apartamente, case-unele chiar proprietate-mașini Dacia luate pe CEC, se duceau la munte, la mare, în stațiuni. De mâncare se mai găsea dacă te descurcai, și toată lumea se descurca, într-un fel sau altul. Comuniștii făceau orice ca să te dezbare de dorința de a fi liber. Iar această dorință pur și simplu a dispărut. Mergeam pe stradă și-mi venea să-i trag de mână și să-i întreb cum pot trăi fără să fie liberi. Nu aveam curaj să vorbesc despre libertate, că unul din 10 erau turnători. Alte milioane erau membri de partid, iar alte multe sute de mii lucrau ba în securitate, miliție sau în alte structuri. Practic, nu exista decât “libertatea” de a fi de acord cu Partidul… In stradă au ieșit tinerii, iar în prima noapte au rămas doar puțini, care au fost făcuți golani și derbedei. De ce? Pentru că golanii erau percepuți ca rebeli, pentru că nu se supuneau regulilor. Erai etichetat ca golan și dacă aveai părul ceva mai lung, sau dacă stăteai seara mai mult pe străzi. Puteai chiar fi reținut de miliție pentru asta. Totuși, la Revoluție tinerii au strigat cu toată forța “Libertate, Libertate!” Stau mărturie înregistrările. Asta s-a strigat, nu “Pîine” Cei mai mulți însă se obișnuiseră să trăiască fără libertate: Era o rânduială, o ordine, statul îți dădea casă, aveai loc de muncă asigurat, dacă învățai puteai să ajungi pe un post pe care ți-l doreai( de execuție, nu de conducere), iar dacă intrai în partid puteai să ajungi mare. Libertatea era deja un lucru rău. Dacă vorbeai ce nu trebuie, puteai ajunge chiar la închisoare. Securitatea și partidul știau însă că Libertatea face parte din natura umană, este valoarea fundamentală a omului. Dacă nu ești liber, ești animalul de companie din lesă al cuiva. Sau pasărea din colivie. Pentru a nu observa marginile coliviei, Securitatea a inventat bancurile. Aveai voie să spui bancuri, pentru bancuri nu te lua securitatea. Toată lumea spunea bancuri, iar un banc nou trecea din gură-n gură în câteva zile. -Știi bancul ăla cu Bulă? -Stai că-ți spun eu unul și mai tare! Iar viața mergea înainte și fără Libertate. -Ce să faci cu Libertatea? -Nu-ți dă nici servici’ nici casă, nici mașină, nici concediu la mare sau la munte, nici bilet la băi. Dimpotrivă, dacă vrei să fii liber, să vorbești vrute și nevrute, te poți duce la pușcărie și nu mai ai nimic. Oamenii însă se dezobișnuiseră de a-și mai dori să fie liberi, le ajungea libertatea pe care le-o dădea partidul. …In 91 cumpăram edițiile zilnice ale fiecărui ziar. Citeam ore in fiecare zi și aveam sentimentul minunat că poți fi liber. Nu doar eu, toată lumea avea un ziar în mână. Tirajul vreunui număr de ziar bătea lejer milionul de exemplare. (Acum, televiziunile de știri, dacă bat 40:000 de telespectatori jubilează. După treizeci și cinci de ani de așa/zisă Democrație am ajund din nou de unde am plecat: Nu mai suntem liberi să vorbim ce gândim. Cum am ajuns aici, din nou, la începutul unui alt comunism? -Le place românilor mai mult dictatura, ordinea, decât libertatea? Pare că da. Despre asta, în postarea viitoare.

In foto, oameni ai muncii dresați să-și laude conducătorul .